Prima mea chitara

Doamne cât de frumos era!
Dacă aş fi putut să-i spun.. dacă aş fi ştiut cum să-i spun cât de frumos mi se părea!
Dumnezeu pe Pământ!
Mă simțeam copleşită pur şi simplu – Dumnezeu pe Pământ – şi se aplecă spre mine cu braţele desfăcute, zâmbind, spunându-mi vorbe dulci... vorbe pe care nu le prea înțelegeam, însă zâmbetul acela spunea tot…

Doamne, cât de bine era! Cât de norocasă mă simțeam!

Avea părul spre negru, nu lung, însă nici tuns scurt "ca băieţii" …
Avea un vârtej în frunte – pe partea stângă probabil, căci la mine se vedea pe dreapta.
Ochii aceia mici şi negrii, plini de lumină şi de zâmbete.
Cămaşa albă cu mâneci întoarse.
Şi mă iubea.
Mă iubea pe mine.
Şi eu aş fi vrut să îi spun cât de mult îl iubesc. Îl idolatrizăm.
Dar nu puteam să îi spun, nu ştiam cum!
Şi atunci zâmbeam şi ciripeam.
Tic-tac, tic-tac. Parcă-mi şi auzeam inima.
Trebuie să mai fi văzut pe undeva, nu-mi aduceam aminte pe unde, chipuri frumoase.
Altfel cum aş fi știut că el este cel mai frumos chip văzut vreodată?
Şi totuşi ştiam clar – El este cel mai frumos!
El, şi numai El!
Şi parcă îl văd şi acum venind spre mine cu braţele deschise... gata, gata să mă ia în braţe!
Nu-mi amintesc momentul în care m-a luat!
Trebuie să mă fi luat – era pasul, gestul imediat următor în înşiruirea logică…
Nu-mi amintesc momentul însă…
Când revine scena este mereu, parcă, în reluare, scena în care el se apleacă asupra mea, şi vorbeşte, acele vorbe dulci pe care eu nu le înţeleg că sens, ci că ton… şi mereu vine spre mine cu braţele deschise şi sufletul pe tavă!
Undeva fix înainte de momentul final, momentul în care m-a luat în braţe, filmul se rupe… şi iubirea supremă se risipește…
Dar rămâne undeva, undeva parcă departe, senzaţia aia de căldură, de lumină, de bien-être, cum ar spune francezii.
Şi ea, ea de unde a apărut?
Doamne – o ştiu de undeva... dar de unde?
De undeva de dinainte de El!
Da – e ea… o recunosc … vag.
Cum poate fi aşa de frumoasă… cum are dreptul cineva să fie atât frumoasă?
Şi atât de tandră? şi atât de bună?
Nu eram eu cea mai cea?
Sigur că eram… eram până a venit ea!?
Dar totuşi... mă uit la ea... Doamne, cât de perfectă este!
Doamne, pe mine de ce nu m-ai făcut perfectă ca ea?
Uite – şi el o vede aşa frumoasă... şi tandră... şi bună!
Şi nici măcar nu o pot urî! Şi cât mi-aş dori să o urăsc!
Şi pe deasupra la toate – ea mă iubeşte!
Ea, în perfecţiunea ei, mă iubeşte... cum ar putea altfel?
Şi el mă iubeşte... mă iubeşte mult... nu se poate să mă fi înșelat…
Dar o iubeşte şi pe ea… o iubeşte mult…
Şi eu nu voi fi niciodată ea…
Niciodată!
Şi ea se uită blând la mine şi-mi spune iubitor : "Adorata mea!"
Aaaaaaaaaaah – şi eu mi-aş dori să fiu ea!
mi-aş dori … mi-aş dori să fiu în locul ei! nu-i doresc ei rău... Doamne ferească! Să fie fericită… îi doresc mult să fie fericită! Infinit de mult îi doresc fericirea!
Dar eu vreau locul ei – eu pe El îl vreau !
Dar am mai crescut între timp – am ajuns “matură”...
Şi am înţeles – ei sunt perfecţi!
El este perfect, nici nu se putea altfel, şi ea este perfectă, pur şi simplu!
Şi e bine aşa – e foarte bine, aşa doresc să fie mereu – ei doi!
Pentru că şi ei doi împreună sunt perfecţi…
Şi eu mereu pot spera să îl am pe El…şi pot spera să fiu ca ea!
Ea e perfectă!
Deci pot să tind şi eu către perfecţiune!
Gata – m-am maturizat şi tind spre perfecţiune – am înţeles!
Trebuie să fi fost o zi nu foarte caldă, însă cu soare.
Îmi aduc aminte că era soare. De fapt mi-aş fi adus aminte dacă ar fi plouat, căci în general nu-mi place ploaia, însă sunt momente când ador ploaia. Deci oricum ar fi fost – de ploaie mi-aş fi adus aminte. Şi de soare îmi aduc aminte – pentru că nu e ca ploaia.
Nu ştiu ce făceam exact alături de ea… probabil un pic de shopping.
Se pare că ei îi plăcea – şi nici mie nu-mi displăcea, ca să fiu sinceră.
Oricum am ajuns undeva într-un soi de piaţă… clar nu era un magazin.
Era undeva unde oamenii veneau şi vindeau diverse.
Am văzut pe o tarabă o mică chitară. Era galbenă, dacă nu mă înşel.
Galbenă cu puţin roz. Ce drăgălăşenie.
Hmmmmm – şi atunci un gând mi-a încolţit în cap!
Ah, dacă aş putea-o convinge!
Aşa că mi-am tras cea mai dulce figură de care eram în stare.
Mi-am lărgit ochii cât am putut eu – aproape mă dureau!
Şi mi-am pus un zâmbet cât am putut eu mai greţos de dulce.
“Mammy dear, could you please buy this for me?”


Şi ce tensiune – ea se uita la mine... se uita de sus…. se întreba probabil la ce aş fi vrut chitara!
Nici prin cap nu-i trecea…
Ah – numai dacă ar fi consimţit să-mi cumpere chitara!
Inima îmi bătea cu putere… tic-tac...tic-tac…
Doresc chitara, o doresc cu ardoare... sper să nu-şi dea seama exact pentru ce... şi pur şi simplu să mi-o cumpere. Se apropie de vânzător, îl întreabă ceva, probabil cât costă.
Bun – el îi spune şi ... şi ea scoate portofelul!
Da – chitara e a mea!
Da, acum am să le arăt, şi lui şi ei, de ce sunt eu în stare!
Dar trebuie să fiu calmă, lucrurile trebuie făcute la timpul lor, in the proper manner, cum ar spune un gentleman englez stăpân pe sine şi pe acţiunile sale.
Ţin chitara la mine în cameră, să văd unde o ascund – căci aia mică şi rotofeie este tare enervantă uneori! De cele mai multe ori e drăgălașă, însă uneori mă scoate din ale mele.
Tare e curioasă, mereu vrea să vadă ce am eu, mereu vrea ce am eu, mereu să facă ea ca mine, mereu să mă imite!
Uneori aş vrea să plece departe, undeva unde e bine şi frumos şi să aibă de toate – dar departe de mine!
O pun bine undeva – şi aştept!
Trebuie să-mi calculez bine momentul, căci nu aş vrea să-mi ratez şansa.
Seara ne luăm masa în familie, ca de obicei toții în jurul mesei, cu mult tam-tam şi voioşie.
Mama face nişte mâncăruri tare bune. Parcă-şi pune din căldura sufletească în ele, parcă ceva din mirosul ei dulce e în fiecare fel de pe masă, parcă ceva din tandreţea ei frăgezeşte bucatele.
Este o încântare să mănânci. Mulţi dintre învitații noştri spun acelaşi lucru, mai ales dintre puţinii invitaţi englezi, sau englezii care în diverse ocazii, mai ales sărbători pe la şcolile noastre, au avut plăcerea să guste din mâncărurile mamei.


Ok – am terminat şi cu masa.
Cum eu sunt în aşteptarea marelui moment nu prea am poftă de mâncare. Nu-mi stă mintea, nici sufletul şi sincer nici stomacul la mâncare.
Ca de obicei în astfel de momente mama e tare îngrijorată. Tare mi-ar plăcea să nu-şi mai facă aşa mari griji pentru mine, tare mi-ar plăcea să nu mai fie așa bună cu mine.
De ce e așa bună cu mine?
Desigur, pentru că ea e perfectă!
Şi mă iubeşte – desigur, în perfecţiunea ei ea mă iubeşte!
Şi nici măcar nu ştie ce plan am eu acum…..
Şi tata, că de obicei, în astfel de momente se uită la mine cu ochii plini de iubire – oare mi se pare, oare iubirea i-a mai scăzut din intensitate ?
Nu – cu certitudine nu!
E puţin confuz – dar lasă!
Lasă că după ce-mi voi fi dus planul la final... după…
Tata se uită şi spune, ca de obicei, că aşa sunt eu, mai gingaşă la mâncare…
Şi că să ne lase ceilalţi în pace, că îmi dă el să mănânc!
Şi sigur rămânem singuri – eu şi "El"!
Şi tata îmi dă să mănânc şi eu mănânc – nu prea am chef, dar cât de fericita sunt că sunt eu şi el… şi El îmi dă toată atenţia Lui!!!!!
Dar fericirea va fi şi mai mare…va fi şi dublă, a mea şi a lui!
Uşurel – vine şi momentul fericirii absolute!
Tic-tac, tic-tac!
Trebuie să am grijă să nu mă trădeze inima asta nebună…
Deci ne-am retras cu toţii pe la noi prin camere…
Mica şi rotofeia se joacă, prostuţa, cu păpuşile în cameră... ea săraca e la nivelul de jocuri cu păpuşi! Ha – ce ştie ea!
Şi ăla slab, lung şi pistruiat e la el, în camera lui.
Cine ştie ce face el acum…
Cine ştie ce face el vreodată…
De altfel, cui îi pasă? Cel puţin la ora asta… la ora la care eu sunt la un milimetru de a-mi realiza planul măreț!
Doar dacă n-ar ieşi din cameră să ne intersectăm – că iarăși face mişto de mine din te miri ce!
Nu-i băiat rău, uneori chiar are prezenţă de spirit, ca să nu spun umor.
Însă de prea multe ori e prea cinic şi mă cam calcă şi el pe nervi.
În definitiv cine se crede? (căci între noi fie vorba se crede cineva, dar nu reuşesc să înțeleg cine…)
Tiptil ies din cameră – să nu se sesizeze mica rotofeie, trec prin holul semi-întunecos, să nu cumva să iasă slăbănogul pistruiat, ajung la uşa camerei lor…tic-tac-tic-tac…
Bat la uşă…
Ea întreabă dulce, ca de obicei, cine este…
Eu crap uşa şi bag uşor nasul... şi cel mai galeş zâmbet!
"May I please?"
El se uită cu atâta lumină în ochi – "sigur îngeraș, intră!"
Parcă am văzut o undă de dezaprobare în privirile ei…
Eu nu-mi mai pot controla inima… sunt terminată…. gata, am să mă trădez!
Pur şi simplu zbor de la uşă direct în pat!
Mama, cu o voce încă dulce, însă dojenitoare, îmi spune că ei au de vorbit ceva serios… Însă tata nu se lasă – El mă iubeşte! - şi îi spune că este în regulă să rămân, pe El nu îl deranjează prezenţa mea, chiar este foarte bine să rămân.
Eu sunt cu chitara în braţe şi deja nu mă mai interesează opiniile ei – El mă vrea acolo!
Ei reîncep să vorbească – foarte frumos, vorbiţi, mă gândesc eu, vorbiţi până mă dumiresc eu ce exact să interpretez pentru El! Şi îi dau drumul la cântat, în timp ce ei vorbesc "chestiuni serioase".
Însă ce poate fi mai serios decât iubirea mea pentru El, iubirea mea cântată, cântată de faţă cu ea?
O enervez – e clar!
Tare ar vrea să mă opresc. Însă eu nu mă mai pot opri! Sunt de neoprit, acum o ştiu!
Am aşteptat prea mult timp pentru a putea găsi modul de ai spune cât de tare îl iubesc. Şi acum că am găsit modalitatea – cum aş putea eu să mă opresc de la a-i spune cât îl iubesc?
Şi de ce – pentru că pe ea o enervează? Cu atât mai bine!
Se iscă o mică ceartă – tata îi spune că este în regulă, să mă lase să cânt, El e chiar încântat – într-un final cred că înţelege…
Însă pe ea au apucat-o deja nervii – îmi spune destul de răspicat să termin, îi spune lui că totuşi au de vorbit chestii serioase…
Să nu forţez nota – ok, e clar că nu-i place chitara… deşi ea mi-a luat-o, nu-i place.
Las chitara la spatele meu…
Aştept să văd ce se mai întâmplă. Nu sunt deznădăjduită încă.
După un scurt timp ei reîncep, cu tonul puţin mai ridicat , să discute la "chestiunile lor serioase". Buuuuuuun – atunci să reîncep şi eu să cânt.
Fără chitară de data asta. Doar cu vocea.
Cred că am să îi spun că pur şi simplu îl iubesc. Pe note muzicale, ce poate fi mai frumos?
Cânt şi o enervez.
De data asta chiar am scos-o din sărite.
Se învârte din locul ei şi se întinde să-mi dea o palmă.
Eu mă retrag, El ridică vocea, îi spune să mă lase în pace, îmi ia apărarea ca de obicei.
Însă eu mă retrag prea mult şi prea brusc – şi mă aşez peste mica chitară de plastic.
Aud un sunet – nuuuuuu!
Nu e cu putinţă…. Acel mic obiect care îmi dădea atâta putere, care mă împlinea, care mă ajuta să-mi exprim sentimentele în faţa lui…. Nuuuuuuuuuuuuu!
Încep să plâng.
Ea spune "Vezi dacă nu eşti cuminte!"
Ah cât o urăsc – niciodată nu am urât-o atât de mult!
Ea mi-a cumpărat acel mic obiect, din cauza ei l-am pierdut…
O urăsc – o urăsc – o urăsc!
Şi lacrimile sunt tare sărate... şi curg... şi mă enervează!
Şi atunci El îmi spune să nu mai plâng, "Nu mai plânge îngeraş, lasă că-ţi ia tata alta nouă şi mai frumoasă!"
Da – el o să-mi cumpere alta, mult mai frumoasă – va fi cea mai frumoasă chitară din lume.
Şi îi voi cânta cele mai duioase cântece care s-au auzit vreodată!
Şi am aşteptat... şi am aşteptat…
Adevărul este că o alta chitară nu am mai avut.
Şi nici iubirea nu mi-am mai cântat-o vreodată.
Oricum nu am voce, nici talent.
La şcoală, la cor, niciodată nu eram propusă. Cam trei pătrimi din şcolari erau "înrolaţi" în cor, eu nu! Sora mea făcea şi ea parte din cor. Cică avea voce.
În schimb de mine lumea mereu râdea... râdea de vocea mea.
Am voce cam groasă, cred… răguşită, de parcă aş fuma câte un pachet de ţigări pe zi de vreo zece ani deja…
Eu nu o “aud”... cel puţin nu aşa cum o aud alţii.
Când eram copilă, la 7-8…10….12…ani, lumea mă întreba stupefiată dacă fumez... şi până să răspund eu, ei îmi spuneau că sunt mult prea mică să fumez.
Până pe la liceu nu am pus ţigara în gură. Iar la liceu când am fumat primele ţigări mi-am dat seama că e un obicei care nu mă prea încântă.
Şi până pe la facultate nici nu am mai fumat.
Oricum mama a continuat să mă iubească.
Deşi eu o enervasem clar, ea, în perfecţiunea ei, m-a iertat şi a continuat să mă iubească.

Atunci când cineva te tot strigă "Adorata mea!" la un moment dat depui armele şi … te laşi copleşită de o altfel de iubire. Adevărul este că the most disapponting nature is the human nature, şi oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult te mint cel mai frumos!