Da, este frumos! Foarte frumos, are şi urechi. Cred că, parcă, aşa am auzit că s-ar numi – urechi. Mama mi-a spus că s-ar numi aşa. Mama ştie. De fapt, tata ştie mai multe, dar el nu are timp. El munceşte, mult chiar. Pentru mine. Aşa mi-a spus. Şi mama cred că munceşte. Ea o face pentru mai mulţi. De fapt cred că nu o face chiar pentru mine, o face pentru tata în primul rând. Se vede! După probabil pentru fratello. Şi după pentru mine şi sorella. Şi dupa pentru casă, aşa în general. Şi la final cred că mai face şi ceva pentru ea. Sau poate nu la final, ci printre picături.
Oricum. Da, deci cât de majestuos este. Impetuos aproape. Cred ca aş ajunge mai repede rostogolindu-mă. De ce m-or fi îndopat cu atata mancare nu ştiu. Oricum rahitică nu sunt şi sincer, nu am stomacul atat de mare încat să îndes atâta mancare deodată în el.
De aproape arata impunator rau de tot. Trebuie sa-mi dau capul pe spate sa vad unde se termină.
Sa ma tin bine uite asa de bara asta. Desigur, maimuţica mica cum sunt nu ajung cu mâna ailalta la bara cealalta. Dar e bine şi aşa. Ehe, acum sa urcam. Una câte una.
Ai Doamne – greu, greu, greu la deal!
Ce mama naibii a fost asta? Vai ce vagaboanda! Uite vezi, din cauza unora ca asta lumea este aşa cum este – o mocirla adica! Ce tupeu pe capul ei sec! Sa ma împinga aşa cu neruşinare, sa cad aproape cu nasul intre scarile astea, sa ma depaşseasca şi sa se duca înaintea mea sa se bucure de el. În fine, da-o-n colo de neruşinata, ca sa ma exprim eu finuţ, ca o domnişoara de Bucureşti, cum spune tata.
Înca un pic, opa, hai ca mai e puţin şi ajungem sus. Doamne, nu se mai termina scarile astea!
Of la naiba! Înca o data necioplita asta! Dar ma scoate din ale mele! Pe ea nu a-nvaţat-o nimeni sa spuna “pardon!”. Unii sunt atât de… nu ştiu cum sa spun sa nu sune rau. Dar sincer! Mai sa ma dea cu capul de bara asta. Frumos era daca alunecam şi îmi spargeam dinţii, nu?
Uite, iar a luat-o la vale înaintea mea! Iar eu, ca o gasca grasa abea ma balangan.
Hai, hai! Sus, sus! Dă-o-n-colo de netrebnica.
Uaaaaaau! Uau! Uau! Uau!
Cât de frumos poate fi! Nu, este ireal! Nu poate fi! Nu exista aşa ceva!
Hei, şi vrei sa şti ceva? Aicea sus, unde sunt de fapt urechiuşele pot sa ma ţin cu ambele mâini – tare! Mmmm! Când bate vântul simt o senzaţie stranie, nu ştiu bine sa explic. Dar este o senzaţie, nu gluma! O senzaţie tare! Îmi bate inima, repede, prea repede. Şi sângele parcă e ceva cu el, parcă îl simt cum se duce de-a valma. Unde s-o duce, el ştie, dar e de-a valma. Ce senzaţie o mai fi şi asta?
Poate daca aş auzi mai multe cuvinte, aş prinde unul sa descrie exact ce simt eu acum. Să simt eu ca ăla e cuvântul ce-l căutam. Desigur pentru asta ar trebui sa fiu atenta bine la ce spun ei între ei. În afara de tata nimeni nu-mi vorbeşte normal. Mama işi piţigaie vocea când îmi spune câte ceva. Şi-şi face vocea mai mieroasă decât e ea în mod normal. Fratello se hâhîie în continu, cred ca-i place de mine, aşa, fratern vorbind. Altfel nu vad de ce s-ar distra atât de mult în compania mea. A nu se înţelege ca mie nu-mi e simpatic. Ba chiar destul de mult, doar că nu-mi explic ce-o fi aşa de râs mereu.
Cât despre sorella, ea bâlbâie acolo în legea ei, Dumnezeu o înţelege.
Aşa că pe tata trebuie să-l ascult, e clar! Oricum mai bine ca el nu le ştie nimeni!
Vai, idioata! A dat din nou peste mine! Ah, ce ma doar braţul. Nu se mai poate trăi cu animalul asta de fata. Scuze, dar nu este admisibil. Păi de fiecare data trece pe lângă mine, mă împinge, nu îşi cere scuze sau ceva, eu stau mai, mai să cad de la înălţimea asta… păi se poate aşa ceva?
Nu, trebuie luata atitudine!
Dar stai mai întâi să mă bucur şi de coborâş şi după mai vedem noi cum ramane treaba asta. Deci, să ne aşezăm comfortabil. Ne ţinem bine cu mâinile. Inchid uşor ochii şi un pic, înca un pic, mai un pic… îi deschid, dau drumul la mâini şi…. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, ce spectaculos este! Vai iar trece vântul prin părul meu, de data asta mai repede, mai vârtos, mai … care era cuvântul ăla de-l căutam? Oricum inima deja îmi este in gât, o simt, e acolo, bate tare rau de tot. Şi obraji îmi ard şi parcă se desprind, sper să nu-i pierd.
Ah, dacă ar ţine până la infinit şi înapoi senzaţia asta!
Da, deci a fost ceva! A fost tare, nu am ce spune! Nu am ce spune decât că mai vreau o dată!
O dată, şi încă o data, şi încă o data, şi tot aşa… până nu ştiu când! Poate până mă satur.
Să dau fuguţa repede, să nu mi-o ia careva înainte.
E frumos monstrul asta de metal. Şi mirosul lui de metal, metal şi vopsea veche şi cojită. Aproape că simt gustul cojelii pe limbă. Dacă aş putea atinge măcar o bucățică din el, să ştiu sigur că nu mă înșela mirosul şi acesta chiar e gustul lui! Uitându-mă la cât de impunător este nici nu mai simt oboseala de-a urca încă o data pe scările astea infinite.
Deci încă o treaptă, şi încă una, şi încă una...
Vai, deci nu! Nu se mai poate! Chiar întrece orice măsură fiinţa asta odioasă. Doamne dar cât să mai suport?
Era cât pe ce să dau cu fruntea în trepte. Nu, nu se mai poate. Trebuie totuşi să fac ceva! Să spun ceva! Dar ce?
Ce spui unei fiinţe ca asta? Cred că nu se poate spune nimic. Adică ea nu vede că mai are puţin şi mă răstoarnă?
Ce să-i spun – nu este evident că mă loveşte, că mă deranjează, că era de atâtea ori să cad din cauza ei?
În fine, să nu-mi stric plăcerea. Nu merită idioata.
Uită-te şi tu cum strigă ca un animal! Vai cât de vulgar… face ca la circ.. nici nu se oboseşte să-şi ascundă plăcerea…
ordinara! Un om normal îşi ţine pentru sine extazul, nu îl arată tuturor, nu îl scoate la suprafaţă să se uite toţi şi să vadă latura asta cea mai intima a fiinţei sale. Un animal de fata, ce mai tura-vura. Îmi face silă.
Dar mă rog, să-mi văd eu de plăcerea mea şi să mă lase în pace.
Încă puţin, încă puţin până sus la urechiuşe. Parcă de data asta bătăile inimii au început mai devreme. Şi-mi simt obrajii arzând. Acolo sus parcă este şi aerul altfel, mai tare, mai ameţitor. Hai să merg mai repede, să ajung mai curând acolo, să mă bucur mai repede de priveliştea aia înnebunitoare, de sus, asupra leagănelor, asupra terenului de joacă şi băncuţelor, asupra celor ce stau jos, mama, alţi copii, mamele lor, bunicile şi bunicii, câinii de pe lângă bloc care vin la auzul gălăgiei.
Tare nu-i uşor să urci. Nimeni nu mi-a spus că e totuşi atât de solicitant. Vezi, câte afli în viaţă! E mai uşor când te duce mama sau tata în braţe pe scări, hm!
Începe să-mi urce inima către gât, obrajii mi s-au contractat, vântul, vântul acesta ce-mi joacă prin păr şi aerul tare de sus – senzaţia asta face tot efortul!
Să mă ţin bine cu ambele mâini de urechile de fier, să inspir adânc, să mă uit de jur împrejur, de sus la toţi şi toate. De aici de sus totul este al meu, trebuie că e al meu, devreme ce este la picioarele mele şi devreme ce mie-mi bate vântul prin păr şi inima mea este cea care se zbate in gât. Să nu deschid gura, să nu ţip, să nu o las pe micuţa sa scape, sa nu-i dau ocazia să fugă.
Aş putea prelungi acest moment la infinit şi nu m-aş sătura de el nicicând.
Cred că dacă aş închide un pic ochii aş putea savura mai bine acest moment de glorie şi extaz. Da! Cu ochii închişi simt şi mai bine obrajii roşii şi contractaţi, simt inima cum se zbate sărăcuța ca un animal sălbatic, şi vântul, vântul acesta ce-mi joacă prin păr. Da! Şi cât de bine văd cu ochii închişi lumea de jos, leagănele, oamenii, pe mama, câinii, copacii, totul e acolo, totul e al meu acum! Totul, totul, totul!
Gata! Numai, nu se mai poate! Nu! toate au o limita, fiecare are limita lui şi fata asta deja a trecut de limitele bunului simţ! Nu se poate trece peste aşa ceva. Am încercat, nu mai pot!
Voi încerca să ţin un pic furia până ce ajung jos şi acolo gata, reglăm conturile. M-aş arunca acum asupra ei, însă cum a pornit-o deja in jos nu aş obţine decât eventual o mare lovitura la cap, la mâini, la picioare sau cine ştie...
S-o las sa se ducă neruşinata, să ajungă jos, acolo va dispărea până ce ajung şi eu, ea o va lua din nou în fugă înapoi spre scări şi se va duce din nou sus, sus, sus, spre urechiuşe. Iar eu, eu o voi aştepta jos, la baza scărilor. Cu răbdare! Liniştită voi aştepta momentul meu. Cu sânge rece voi aştepta, cu sânge rece voi acţiona. Lucrurile nu vor rămâne aşa, ţi-o jur!
Acum să mă aşez uşor, nu are rost să nu mă bucur de încă o coborâre, chiar dacă parcă inima nu mai e acolo, ori a scăpat atunci când am întredeschis gura pentru a strânge din dinţi mai apoi, ori s-a dus jos, la locul ei, acolo unde mi-a arătat mama că e locul ei.
Dar vântul, vântul e încă aici, cu mine, încă îmi joacă prin păr. Şi închid ochii, simt cum mă ustura un pic, şi sunt un pic umezi. O urăsc, mi-a stricat momentul, momentul meu, secunda mea de glorie. Dar nu, nu voi plânge, va regreta nefericita! Şi dau drumul la mâini şi obrajii roşii se strâng din nou, şi vântul...
Dar acum am ajuns mai repede jos. Şi mai bine că am ajuns ca să merg să-mi iau postul în primire. Uşor, să nu-ţi trădezi emoţiile, să nu-ţi poată ghicii nimeni intenţiile, uşor şi cu paşi siguri. Uşor! Fir-ar, iar o ia razna inima asta, iar începe să bată ca nebuna, iar o ia în sus spre gât. Să văd cum fac să nu mi se-nroşească obrajii, să nu se vadă emoţia!
Poate dacă închid un pic ochii, doar o secunda să mă adun.
Hai că sunt la baza scărilor, mă pot ţine un pic de bara de metal cu vopsea cojită. Şi aştept. Şi inima îmi bate ca o nebuna şi urcă şi urcă. Vine ea. O simt cum se apropie. Vipera, cea care mi-a furat momentul, momentul meu, secunda mea de glorie.
Da, uite-o, e aici, aproape de mine. Ce aer de triumf afişează! Probabil crede că m-a învins, că m-a zdrobit, că mă simt copleşită de prezenţa ei arogantă. Stai să nu apuce să se suie pe trepte. Cu fermitate, in faţa ei, bun…. Văd că a înţeles că îi doresc atenţia pentru o clipă… ce nedumerit şi agitat bate din genele ochilor ăia stupizi ai ei… ah, ce mă poate enerva cu atitudinea ei superioară.. aş vrea să … dacă aş putea să îi spun cât o dispreţuiesc, dar într-un mod dureros, să o umilesc la fel cum şi ea m-a umilit împingându-mă în timp ce mă suiam greoaie şi rotundă cum sunt pe tobogan, luând-o în faţa mea sfidător cu nasul pe sus chicotind de plăcere, plăcerea de a şti că m-a lăsat în urma mai mai să mă dezechilibrez şi să cad…. Trebuie să fac ceva, acum repede cât stă, caci altfel va pleca, iar chicotind cu aerul ei de fetiţă înfumurată …dar ce să fac? Oare ce-aş putea să fac s-o doară, ce ar putea oare să supere o păpuşă fără sentimente, cu capul la fel de gol ca şi ochii ce-i clipesc în spatele genelor?Oare care este punctul sensibil al unor astfel de fiinţe?
Hm! Da! Ah, numai dacă ar sta inima asta nebună! Şi dacă obrajii fierbinţi nu m-ar trăda! Ce gând, ce emoţii, ce palpitaţii! O, da! Da, cu certitudine asta ar omorî-o!
Şi ce plăcere într-adevăr, ce obraz pufos şi dulce-parfumat are. Parcă are gust şi consistenţă de budincă de griş. Mm! Aproape simt gustul dulceței de vişine.
Ah şi ce dulce îmi sună în urechi ţipătul ei! Aproape la fel de dulce precum obrazul ei! Da, o doare! S-o doară, că şi pe mine m-a durut de fiecare dată când m-a împins, şi eu puteam să cad şi să mă lovesc atunci, şi pe mine m-a durut rău în interior la fiecare chicot arogant al ei.
Ţipă viperă! Ţipă! Să vedem cine o să te ajute acum că mi-am înfipt bine colţii în obrăjorul tău dulce şi pufos de păpuşă îngâmfată!
Hopa! Dar ce e tot tărăboiul ăsta?
Nebuna asta care ţipă ca o disperată cine mai e? Şi mama săraca ce vine aşa speriată?
Desigur păpuşa plânge, curg lacrimile parcă ar fi o fântână! Ce smiorcăită! Unde s-a dus păpuşă tot curajul tău nebunesc, unde a dispărut?
Doamne cât scandal poate să facă disperata asta cu rochie in dunguliţe, zici că-i apucată (mereu m-am întrebat apucată … adică de ce sau de cine ar fi apucată?!)!
Vai! Nu! Ce face? Vrea să dea în mine apucata? Ce tot bolboroseşte acolo „copila mea, mutilata, bestia asta mică”… care e problema ei, în definitiv?
Ha! Gata! În siguranţă în final, şi de sus din braţele mamei mă pot uita mai bine-n scârba la scârba asta mică şi plângăcioasă! Mai da acum în mine, vrăjitoare apucată! Mai dă, dacă-ţi dă mâna!
„Turbată! Aveţi o fată turbată! Mi-a nenorocit copilul! Mi-a mutilat fata!”
Aşa mama, nu te lăsa! Auzi tu, eu i-am nenorocit fata! Până la urmă nu e decât o muşcătură in obraz, nimic mai mult. Dar eu dacă aveam să cad de sus de pe tobogan, împinsă de Domnişoara Smiorcăită, cum era?
Bravo mamă! Bine punctat: păi da, ce e toboganul moştenit de la bunică-sa? Adică numai Preţioasa are voie să se dea pe el? (îmi place cuvântul acesta, preţioasa, bănuiesc că se aplică unei întregi specii de fiinţe!)
Ce tare e şi mama asta când vrea ea! Le spune bine, n-ai ce-i spune!
Degeaba ţipă vrăjitoarea şi degeaba plânge Preţioasa, n-au argumente care să le răstoarne p-ale lui mama. He he!
Interesant meciul acesta, cum ar spune al meu frate. Totuşi încep să mă cam plictisesc, deja mă doare capul de la ţipete. Nu zic, mama are dreptate să ridice vocea la ele – totuşi, cine se cred ele pentru ca Preţioasa să vină să pună ea stăpânire pe tobogan şi să mă bruftuluiască şi după mamă-sa să vină să urle că eu sunt turbată şi eu o maltratez pe fiică-sa?
Cert – nu există dreptate şi spirit just pe acest pământ! E clar – cine ţipă mai tare are dreptate sau măcar câştig de cauză. Aruncă tare cu injurii şi acuze şi lumea va uita instant de măgăriile ce le-ai făcut cu un minut înainte!
Halal lume! Halal valori!
Oricum. Da, deci cât de majestuos este. Impetuos aproape. Cred ca aş ajunge mai repede rostogolindu-mă. De ce m-or fi îndopat cu atata mancare nu ştiu. Oricum rahitică nu sunt şi sincer, nu am stomacul atat de mare încat să îndes atâta mancare deodată în el.
De aproape arata impunator rau de tot. Trebuie sa-mi dau capul pe spate sa vad unde se termină.
Sa ma tin bine uite asa de bara asta. Desigur, maimuţica mica cum sunt nu ajung cu mâna ailalta la bara cealalta. Dar e bine şi aşa. Ehe, acum sa urcam. Una câte una.
Ai Doamne – greu, greu, greu la deal!
Ce mama naibii a fost asta? Vai ce vagaboanda! Uite vezi, din cauza unora ca asta lumea este aşa cum este – o mocirla adica! Ce tupeu pe capul ei sec! Sa ma împinga aşa cu neruşinare, sa cad aproape cu nasul intre scarile astea, sa ma depaşseasca şi sa se duca înaintea mea sa se bucure de el. În fine, da-o-n colo de neruşinata, ca sa ma exprim eu finuţ, ca o domnişoara de Bucureşti, cum spune tata.
Înca un pic, opa, hai ca mai e puţin şi ajungem sus. Doamne, nu se mai termina scarile astea!
Of la naiba! Înca o data necioplita asta! Dar ma scoate din ale mele! Pe ea nu a-nvaţat-o nimeni sa spuna “pardon!”. Unii sunt atât de… nu ştiu cum sa spun sa nu sune rau. Dar sincer! Mai sa ma dea cu capul de bara asta. Frumos era daca alunecam şi îmi spargeam dinţii, nu?
Uite, iar a luat-o la vale înaintea mea! Iar eu, ca o gasca grasa abea ma balangan.
Hai, hai! Sus, sus! Dă-o-n-colo de netrebnica.
Uaaaaaau! Uau! Uau! Uau!
Cât de frumos poate fi! Nu, este ireal! Nu poate fi! Nu exista aşa ceva!
Hei, şi vrei sa şti ceva? Aicea sus, unde sunt de fapt urechiuşele pot sa ma ţin cu ambele mâini – tare! Mmmm! Când bate vântul simt o senzaţie stranie, nu ştiu bine sa explic. Dar este o senzaţie, nu gluma! O senzaţie tare! Îmi bate inima, repede, prea repede. Şi sângele parcă e ceva cu el, parcă îl simt cum se duce de-a valma. Unde s-o duce, el ştie, dar e de-a valma. Ce senzaţie o mai fi şi asta?
Poate daca aş auzi mai multe cuvinte, aş prinde unul sa descrie exact ce simt eu acum. Să simt eu ca ăla e cuvântul ce-l căutam. Desigur pentru asta ar trebui sa fiu atenta bine la ce spun ei între ei. În afara de tata nimeni nu-mi vorbeşte normal. Mama işi piţigaie vocea când îmi spune câte ceva. Şi-şi face vocea mai mieroasă decât e ea în mod normal. Fratello se hâhîie în continu, cred ca-i place de mine, aşa, fratern vorbind. Altfel nu vad de ce s-ar distra atât de mult în compania mea. A nu se înţelege ca mie nu-mi e simpatic. Ba chiar destul de mult, doar că nu-mi explic ce-o fi aşa de râs mereu.
Cât despre sorella, ea bâlbâie acolo în legea ei, Dumnezeu o înţelege.
Aşa că pe tata trebuie să-l ascult, e clar! Oricum mai bine ca el nu le ştie nimeni!
Vai, idioata! A dat din nou peste mine! Ah, ce ma doar braţul. Nu se mai poate trăi cu animalul asta de fata. Scuze, dar nu este admisibil. Păi de fiecare data trece pe lângă mine, mă împinge, nu îşi cere scuze sau ceva, eu stau mai, mai să cad de la înălţimea asta… păi se poate aşa ceva?
Nu, trebuie luata atitudine!
Dar stai mai întâi să mă bucur şi de coborâş şi după mai vedem noi cum ramane treaba asta. Deci, să ne aşezăm comfortabil. Ne ţinem bine cu mâinile. Inchid uşor ochii şi un pic, înca un pic, mai un pic… îi deschid, dau drumul la mâini şi…. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, ce spectaculos este! Vai iar trece vântul prin părul meu, de data asta mai repede, mai vârtos, mai … care era cuvântul ăla de-l căutam? Oricum inima deja îmi este in gât, o simt, e acolo, bate tare rau de tot. Şi obraji îmi ard şi parcă se desprind, sper să nu-i pierd.
Ah, dacă ar ţine până la infinit şi înapoi senzaţia asta!
Da, deci a fost ceva! A fost tare, nu am ce spune! Nu am ce spune decât că mai vreau o dată!
O dată, şi încă o data, şi încă o data, şi tot aşa… până nu ştiu când! Poate până mă satur.
Să dau fuguţa repede, să nu mi-o ia careva înainte.
E frumos monstrul asta de metal. Şi mirosul lui de metal, metal şi vopsea veche şi cojită. Aproape că simt gustul cojelii pe limbă. Dacă aş putea atinge măcar o bucățică din el, să ştiu sigur că nu mă înșela mirosul şi acesta chiar e gustul lui! Uitându-mă la cât de impunător este nici nu mai simt oboseala de-a urca încă o data pe scările astea infinite.
Deci încă o treaptă, şi încă una, şi încă una...
Vai, deci nu! Nu se mai poate! Chiar întrece orice măsură fiinţa asta odioasă. Doamne dar cât să mai suport?
Era cât pe ce să dau cu fruntea în trepte. Nu, nu se mai poate. Trebuie totuşi să fac ceva! Să spun ceva! Dar ce?
Ce spui unei fiinţe ca asta? Cred că nu se poate spune nimic. Adică ea nu vede că mai are puţin şi mă răstoarnă?
Ce să-i spun – nu este evident că mă loveşte, că mă deranjează, că era de atâtea ori să cad din cauza ei?
În fine, să nu-mi stric plăcerea. Nu merită idioata.
Uită-te şi tu cum strigă ca un animal! Vai cât de vulgar… face ca la circ.. nici nu se oboseşte să-şi ascundă plăcerea…
ordinara! Un om normal îşi ţine pentru sine extazul, nu îl arată tuturor, nu îl scoate la suprafaţă să se uite toţi şi să vadă latura asta cea mai intima a fiinţei sale. Un animal de fata, ce mai tura-vura. Îmi face silă.
Dar mă rog, să-mi văd eu de plăcerea mea şi să mă lase în pace.
Încă puţin, încă puţin până sus la urechiuşe. Parcă de data asta bătăile inimii au început mai devreme. Şi-mi simt obrajii arzând. Acolo sus parcă este şi aerul altfel, mai tare, mai ameţitor. Hai să merg mai repede, să ajung mai curând acolo, să mă bucur mai repede de priveliştea aia înnebunitoare, de sus, asupra leagănelor, asupra terenului de joacă şi băncuţelor, asupra celor ce stau jos, mama, alţi copii, mamele lor, bunicile şi bunicii, câinii de pe lângă bloc care vin la auzul gălăgiei.
Tare nu-i uşor să urci. Nimeni nu mi-a spus că e totuşi atât de solicitant. Vezi, câte afli în viaţă! E mai uşor când te duce mama sau tata în braţe pe scări, hm!
Începe să-mi urce inima către gât, obrajii mi s-au contractat, vântul, vântul acesta ce-mi joacă prin păr şi aerul tare de sus – senzaţia asta face tot efortul!
Să mă ţin bine cu ambele mâini de urechile de fier, să inspir adânc, să mă uit de jur împrejur, de sus la toţi şi toate. De aici de sus totul este al meu, trebuie că e al meu, devreme ce este la picioarele mele şi devreme ce mie-mi bate vântul prin păr şi inima mea este cea care se zbate in gât. Să nu deschid gura, să nu ţip, să nu o las pe micuţa sa scape, sa nu-i dau ocazia să fugă.
Aş putea prelungi acest moment la infinit şi nu m-aş sătura de el nicicând.
Cred că dacă aş închide un pic ochii aş putea savura mai bine acest moment de glorie şi extaz. Da! Cu ochii închişi simt şi mai bine obrajii roşii şi contractaţi, simt inima cum se zbate sărăcuța ca un animal sălbatic, şi vântul, vântul acesta ce-mi joacă prin păr. Da! Şi cât de bine văd cu ochii închişi lumea de jos, leagănele, oamenii, pe mama, câinii, copacii, totul e acolo, totul e al meu acum! Totul, totul, totul!
Gata! Numai, nu se mai poate! Nu! toate au o limita, fiecare are limita lui şi fata asta deja a trecut de limitele bunului simţ! Nu se poate trece peste aşa ceva. Am încercat, nu mai pot!
Voi încerca să ţin un pic furia până ce ajung jos şi acolo gata, reglăm conturile. M-aş arunca acum asupra ei, însă cum a pornit-o deja in jos nu aş obţine decât eventual o mare lovitura la cap, la mâini, la picioare sau cine ştie...
S-o las sa se ducă neruşinata, să ajungă jos, acolo va dispărea până ce ajung şi eu, ea o va lua din nou în fugă înapoi spre scări şi se va duce din nou sus, sus, sus, spre urechiuşe. Iar eu, eu o voi aştepta jos, la baza scărilor. Cu răbdare! Liniştită voi aştepta momentul meu. Cu sânge rece voi aştepta, cu sânge rece voi acţiona. Lucrurile nu vor rămâne aşa, ţi-o jur!
Acum să mă aşez uşor, nu are rost să nu mă bucur de încă o coborâre, chiar dacă parcă inima nu mai e acolo, ori a scăpat atunci când am întredeschis gura pentru a strânge din dinţi mai apoi, ori s-a dus jos, la locul ei, acolo unde mi-a arătat mama că e locul ei.
Dar vântul, vântul e încă aici, cu mine, încă îmi joacă prin păr. Şi închid ochii, simt cum mă ustura un pic, şi sunt un pic umezi. O urăsc, mi-a stricat momentul, momentul meu, secunda mea de glorie. Dar nu, nu voi plânge, va regreta nefericita! Şi dau drumul la mâini şi obrajii roşii se strâng din nou, şi vântul...
Dar acum am ajuns mai repede jos. Şi mai bine că am ajuns ca să merg să-mi iau postul în primire. Uşor, să nu-ţi trădezi emoţiile, să nu-ţi poată ghicii nimeni intenţiile, uşor şi cu paşi siguri. Uşor! Fir-ar, iar o ia razna inima asta, iar începe să bată ca nebuna, iar o ia în sus spre gât. Să văd cum fac să nu mi se-nroşească obrajii, să nu se vadă emoţia!
Poate dacă închid un pic ochii, doar o secunda să mă adun.
Hai că sunt la baza scărilor, mă pot ţine un pic de bara de metal cu vopsea cojită. Şi aştept. Şi inima îmi bate ca o nebuna şi urcă şi urcă. Vine ea. O simt cum se apropie. Vipera, cea care mi-a furat momentul, momentul meu, secunda mea de glorie.
Da, uite-o, e aici, aproape de mine. Ce aer de triumf afişează! Probabil crede că m-a învins, că m-a zdrobit, că mă simt copleşită de prezenţa ei arogantă. Stai să nu apuce să se suie pe trepte. Cu fermitate, in faţa ei, bun…. Văd că a înţeles că îi doresc atenţia pentru o clipă… ce nedumerit şi agitat bate din genele ochilor ăia stupizi ai ei… ah, ce mă poate enerva cu atitudinea ei superioară.. aş vrea să … dacă aş putea să îi spun cât o dispreţuiesc, dar într-un mod dureros, să o umilesc la fel cum şi ea m-a umilit împingându-mă în timp ce mă suiam greoaie şi rotundă cum sunt pe tobogan, luând-o în faţa mea sfidător cu nasul pe sus chicotind de plăcere, plăcerea de a şti că m-a lăsat în urma mai mai să mă dezechilibrez şi să cad…. Trebuie să fac ceva, acum repede cât stă, caci altfel va pleca, iar chicotind cu aerul ei de fetiţă înfumurată …dar ce să fac? Oare ce-aş putea să fac s-o doară, ce ar putea oare să supere o păpuşă fără sentimente, cu capul la fel de gol ca şi ochii ce-i clipesc în spatele genelor?Oare care este punctul sensibil al unor astfel de fiinţe?
Hm! Da! Ah, numai dacă ar sta inima asta nebună! Şi dacă obrajii fierbinţi nu m-ar trăda! Ce gând, ce emoţii, ce palpitaţii! O, da! Da, cu certitudine asta ar omorî-o!
Şi ce plăcere într-adevăr, ce obraz pufos şi dulce-parfumat are. Parcă are gust şi consistenţă de budincă de griş. Mm! Aproape simt gustul dulceței de vişine.
Ah şi ce dulce îmi sună în urechi ţipătul ei! Aproape la fel de dulce precum obrazul ei! Da, o doare! S-o doară, că şi pe mine m-a durut de fiecare dată când m-a împins, şi eu puteam să cad şi să mă lovesc atunci, şi pe mine m-a durut rău în interior la fiecare chicot arogant al ei.
Ţipă viperă! Ţipă! Să vedem cine o să te ajute acum că mi-am înfipt bine colţii în obrăjorul tău dulce şi pufos de păpuşă îngâmfată!
Hopa! Dar ce e tot tărăboiul ăsta?
Nebuna asta care ţipă ca o disperată cine mai e? Şi mama săraca ce vine aşa speriată?
Desigur păpuşa plânge, curg lacrimile parcă ar fi o fântână! Ce smiorcăită! Unde s-a dus păpuşă tot curajul tău nebunesc, unde a dispărut?
Doamne cât scandal poate să facă disperata asta cu rochie in dunguliţe, zici că-i apucată (mereu m-am întrebat apucată … adică de ce sau de cine ar fi apucată?!)!
Vai! Nu! Ce face? Vrea să dea în mine apucata? Ce tot bolboroseşte acolo „copila mea, mutilata, bestia asta mică”… care e problema ei, în definitiv?
Ha! Gata! În siguranţă în final, şi de sus din braţele mamei mă pot uita mai bine-n scârba la scârba asta mică şi plângăcioasă! Mai da acum în mine, vrăjitoare apucată! Mai dă, dacă-ţi dă mâna!
„Turbată! Aveţi o fată turbată! Mi-a nenorocit copilul! Mi-a mutilat fata!”
Aşa mama, nu te lăsa! Auzi tu, eu i-am nenorocit fata! Până la urmă nu e decât o muşcătură in obraz, nimic mai mult. Dar eu dacă aveam să cad de sus de pe tobogan, împinsă de Domnişoara Smiorcăită, cum era?
Bravo mamă! Bine punctat: păi da, ce e toboganul moştenit de la bunică-sa? Adică numai Preţioasa are voie să se dea pe el? (îmi place cuvântul acesta, preţioasa, bănuiesc că se aplică unei întregi specii de fiinţe!)
Ce tare e şi mama asta când vrea ea! Le spune bine, n-ai ce-i spune!
Degeaba ţipă vrăjitoarea şi degeaba plânge Preţioasa, n-au argumente care să le răstoarne p-ale lui mama. He he!
Interesant meciul acesta, cum ar spune al meu frate. Totuşi încep să mă cam plictisesc, deja mă doare capul de la ţipete. Nu zic, mama are dreptate să ridice vocea la ele – totuşi, cine se cred ele pentru ca Preţioasa să vină să pună ea stăpânire pe tobogan şi să mă bruftuluiască şi după mamă-sa să vină să urle că eu sunt turbată şi eu o maltratez pe fiică-sa?
Cert – nu există dreptate şi spirit just pe acest pământ! E clar – cine ţipă mai tare are dreptate sau măcar câştig de cauză. Aruncă tare cu injurii şi acuze şi lumea va uita instant de măgăriile ce le-ai făcut cu un minut înainte!
Halal lume! Halal valori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu