te-am-cunoscut

De ce te-am cunoscut?
Şi unde am greşit?

Buzele-ţi sunt fierbinţi,
Fierbinţi precum lacrimile-mi amare,
Şi o dată cu ele, visele se scunfundă în mare!
Privirea ta, este precum negura,
Îmi învăluie sufletul, ce rătăceşte prin noapte
singur şi trist,
fără să poată să treacă de zidul cel rece,
acolo unde tu ai fi aşteptat,
să-mi mai faci nişte farmece;
Noaptea dorinţelor mele este fără de soartă,
De ce nu-ţi deschizi sufletul,
de ce nu mă laşi să intru pe poartă?
Să intru-n palatul fermecat al inimii tale,
Atâta-mi doresc,
oare să fie un vis prea mare?
În timp ce eu trăiesc fără de speranţă,
Tu te-nchizi în tine, ca-ntr-o citadelă,
Deşi continui să ieşi, să râzi, să glumeşti,
amorul meu îţi este
o simplă bagatelă!
Uneori îmi dai voie să mă tupilez,
să vin lângă fiinţa ta,
Dar dacă-ncerc să mă apropii, îmi arăţi uşa!
Îmi dai voie, uneori, lângă tine să iau loc,
Dar dacă vreau să te-ating, fugi ca de foc!
Îmi permiţi să-ţi vorbesc, ca de la egal la egal,
Dar în schimb tratezi iubirea mea
ca pe ceva banal!
De ce te-am cunoscut, şi unde-am greşit?
Era mai bine să nu te fi văzut,
căci uite ce-a ieşit!
De ce ai apărut, şi unde-am greşit?
Sigur era mai bine, să nu te fi-ntâlnit!
Dacă nu ţi-aş fi cunoscut ochii,
sigur n-aş fi greşit,
Şi n-aş mai fi fost victima acestui amor rătăcit.
Dacă n-aş fi văzut mâinile-ţi frumoase,
inima mea n-ar fi ştiut atâtea angoase.
Mintea ta falnică, etern mă captivează,
Dar inima ta neagră, amarnic mă disperă,
Lasă-mă-n pace,
Eşti doar o citadelă!