pasarea maiastra

Pasărea măiastră şi câinele stăpân

A fost odată, ca niciodată,
O pasăre frumoasă pusă-ntr-o colivie
– nici bările nu-i erau chiar de tot ruginite.

Şi fata noastră nu prea-nţelegea
– de fiecare dată când încerca să cânte,
o palmă în cap de la stăpân-su primea.

O palmă, două palme – câte un trosc peste plisc –
săraca-naripată s-a obişnuit, nici nu mai ciripea,
vieţuia sperând că totul e doar un vis.

Altă dată, în altă poveste, un câine bine-ngrijit
A fost lăsat în codru de-ai lui stăpâni
fără să priceapă că nu-i liber – ci c-a fost prigonit.

Şi urla el la lună, cât ţi-e noaptea de lungă,
în timp ce stăpânii îşi scoteau casa la mezat
– ne-nţelegând că viaţa-i va fi din ce în ce mai cruntă.

Urla cât poftea, din zori până-n seară,
I se părea că e mare, că toţi îl văd cu respect,
Dar nimic nu câştigase de când liber tot striga.

Şi adevărul fie spus – sunt amândoi de aceaşi teapă –
Pasărea măiastră, pasăre fără glas
Şi câinele stăpân, câine fără casă
– câci amândoi sunt mizeri –
şi de-o anume foame crapă!